Ceva mic.

Am trecut strada fara sa ma uit in stanga sau in dreapta, credeam ca sunt in siguranta, dar apoi a dat maisna peste mine asa cum ai fi calcat o furnica pe care nu ai vazut-o. Si am ramas inconstienta, stand lipita de asfalt si nefiindu-mi posibil sa ma misc. Stateam doar si ma gandeam ca poate acum mor, si imi aminteam de cate ori imi dorisem sa vina clipa aceasta, de cate ori mi-am spus ca ar fi atat de bine sa ma evapor pentru ca simteam ca nu imi gasesc locul in lume, pentru ca stiam ca nu sunt de niciun folos si credam, atat cat ma putea duce mintea in acea perioada intuecata a vietii mele cand mi se parea ca tot Universul este impotriva mea, ca asa va fi mai bine, sau sufeream pentru ca nu ma mai iubea, iar eu nu ii puteam da drumul pentru ca inima-mi alergase la el si nu puteam pleca fara ea, statea incolacita in jurul lui ca si cum ar fi fost un copil care nu voia sa lase jucaria preferata -si acum cand ma uit inapoi imi dau seama ca nu ii eram cu nimic mai presus unui copil incapatanat care simte ca jucaria ii tine locul mamei, care nu mai doarme acum cu el pentru ca e deja "mare", si nu vrea sa ii dea dumul- doar ca acum nu era o jucarie, ci o fiinta umana. Imi doream asta tot atat de mult cat imi doream un suflet care sa imi fie alaturi si sa ma inteleaga, care sa completeze golul din mine care nici nu imi aduc aminte cum a aparut, stiu doar ca e acolo si ca bate vantul in el si imi e frig, si urlu si plang si nu ma aude nimeni, iar dupa ce iau o pauza sa respir si mi se pare ca aud ceva, imi dau seama ca e numai ecoul durerii mele. Ma ridic de pe asfalt si ma plimb pe strada intunecata si rece, si imi dau seama ca nimic din toate acestea nu s-a intamplat, ca iar am mers prea departe cu imaginatia si ca nu am murit, doar eram pe cale sa. Si in timp ce merge mi se pare ca totul in jurul meu se destrama, ca toate gandurile mele incep sa se stinga unul cate unul, ramanand doar umbra unei fericiri pe care o caut necontenit si sunetul de funze uscate cazute pe trotuarul parcului.
^^ The White Birch - Breathe

#nuimipasa

Mai nou asta e cea mai folosita fraza pe care o aud. Ii spun ceva ciuva, reactia: nu imi pasa. Inteleg ca spun prostii si nimic din luzrurile care imi pot iesi pe gura nu au sens, da nu inteleg ce e aasta. Am inceput sa cred ca e asa, ca un fel de moda sa nu iti pese. Inteleg, nu e bine sa iti pese prea mult. Dar de ce sa nu iti pese deloc? Asta nu inteleg eu si nu am sa inteleg niciodata. Pentru mine acest lucru nu isi are sensu. Te face sa te simti mai destept sau mai increzator in tine daca zici asta? Si stiu ca este aiurea sa ma deranjeze asta, dar asa e. Pe langa asta sunt oameni care stiu ca le pasa si zic ca nu doar ca.. nu stiu...
Poate ar trebui sa nu imi pese nici mie, desi tot nu inteleg de ce as face asta. Da, e adevarat, sunt lucruri de care nu imi pasa, cum ar fi sporturile sau ca cineva si-a luat cine stie ce blanuri de la mall sau... pai cam astea sunt chestiile de care nu imi pasa, in general. Incep sa ma gandesc ca poate eu am o problema ca imi pasa prea mult. OFFFF. Am sa incerc si eu sa vad ce va place asa de mult sa nu va pese, poate e ceva chestie interesanta aici pe care eu nu o inteleg.
Tocmai am avut o revelatie. Poate va pasa foarte mult si plangeti in fiecare seara, dar spuneti ca nu va pasa ca sa pareti puternici, desi sunteti de mamaliga. Ce rea sunt. Imi pare rau. dar de ce imi cer scuze? Acum vorbesc singura. Uimitor. Ma intreb unde o sa ajung in ritmul asta. Ieei.
In fine, muriti cu totii.

Blablabla

De foarte multe ori ma gandesc la ceva ce nu ar trebui. Uneori, de prea multe. Acum, de exemplu, am o senzatie strasnica in piept, e ca si cum acolo ar fi un gol imens in care toate memoriile mele au stat ascunse o perioada lunga de timp si acum au inceput sa hoinareasca singure pe pamant, lasandu-ma in prada sortii nemiloase. Si acum stau si ma intreb ce fac cu viata mea. Toate lucrurile trec pe langa mine, asa, fara macar sa le observ, si apoi imi dau seama ce am pierdut si regret. Nu e ceva foarte placut sa ti se intample, cel putin asa am eu impresia. Poate e gresita, nu stiu. Tot ce stiu e ca acum acel gol doare... Desi suna imposibil, chiar doare. Am senzatia ca ceva din mine lipseste si ca trebuie sa il umplu imeiat cu ceva, dar nu pot. SI mintea mea e ca o mare agitata in timpul unei furtuni de mult asteptate si gandurile, deghizate in forma unor marinari obositi, acum infrunta cu ultimele lor puteri furia apelor si, pana la urma, se lasa infranti de ea si... Ei bine, mor. Cu totii mor. Dar gandurile mele raman acolo. Isi infig lanturi ca niste radacini in adancul mintii mele si nu mai pleaca de acolo. Si incep sa creasca, devenind din niste micute si nevatamatoare plantute niste copaci imensi pe care poti doar sa ii tai... Dar intotdeauna va fi ceva acolo care sa iti aminteasca ca au existat si memoriile te vor napadi ca un vant ucigator si rece de iarna, care iti intra pana in adancul oaselor si te lasa fara rasuflare, lundu-ti pana si cea mai mica urma de bucurie. In timp ce ceilalti oameni se bucura de zapada si se arunca unii in altii in munti de zahar pudra care luceste ca diamantele in lumina galbuie a soarelui, tu treci printre ei ca o umbra aproape inexistenta, cu chipul sters si ochii inlacrimati si ii privesti cu dezgust si nepasare si ei te privesc ca pe un ciudat, si apoi fiecare va vedeti de treburile voastre, doar ca in timp ce ei te uita, tu iti vei aminti mereu ce expresia fetelor lor atunci cand te-au vazut pentru prima oara. MEREU SI MEREU iti vei aminti de ei. Si acest gand te va urmari si nu iti va da pace pana cand ultima farama de viata nu ti-a fost stoarsa de toate  

Sa ma urati cu totii

Mi-am făcut blog pentru ca îmi place sa scriu si devine monoton sa scriu doar pe foi, ceea ce oricum fac deja. Mă gîndeam sa aud si alte păreri despre ceea ce scriu, deşi asta nu se va întîmpla pentru ca nimeni nu o sa le citească. Ha ha ha. Da, am prostul obicei de a rade după aproape orice spun, si ce?

Nu am niciodată anumite teme pe care vreau sa le dezvolt, pur si simplu sunt idei care îmi bombardeaza capul si simt nevoia sa le exprim, si fie ca o fac pe blog sau întru-un caiet, îmi e indiferent, trebuie doar sa o fac. Nu pot sa respir dacă asta nu se întîmpla, fac un infarct si mor. Nu. Sunt foarte curioasă sa ştiu ce se va întîmpla. Meh. 

Nu, nu scriu cu roz. Îmi place movul si cum ca negru nu e bun pentru ca nu s-ar vedea nimic, na.

Arivederci.